„Îmi e dor de noi, copii fiind…”
În faţa blocului meu era un părculeţ cu „leagăne”. Acolo ne petreceam aproape toate zilele de primăvara până toamna târziu. Eu şi mulţi alţii de vârsta mea. În vacanţe, părculeţul ăla ne era a doua casă. Când eram deja mare pentru a ieşi însoţită afară dar încă mică pentru a pricepe că trebuie să fiu atentă când mă urc pe leagăne, am căzut de sus, de pe tobogan, direct pe spate. Îmi amintesc perfect, de parcă a fost ieri. Am rămas fără aer şi atunci, la câţiva ani câţi aveam, am simţit că mor. O perioadă nu m-am mai urcat acolo dar nu a fost o problemă, aveam de unde alege, erau „aparate” pentru toate gusturile. Alergam mult şi evident, cădeam mult. Dacă era doar o julitură, ne continuam jocul liniştiţi. Dacă era mai rău şi curgea sânge, fugeam în casă, punea mama rivanol, apă oxigenată, leucoplast şi ieşeam din…
Vezi articolul original 754 de cuvinte mai mult
povesteapapadiei 
Mulţumesc şi aici pentru asta!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Citind povestea ta mi-am amintit de copilaria noastra, exact asa cum o descriai tu. Nu puteam sa nu imi arat aprecierea pentru ce ai scris. Cea mai buna cale este aceasta reblogare. Si cealalta…
ApreciazăApreciază
Mă bucur mult că ţi-am amintit de copilărie şi că ţi-a plăcut!
ApreciazăApreciază
Copilaria noastra a fost un Univers al ei, deosebit de tehnicitatea de astazi. Tu ai scris provocata de Dna Dezinfecteazatot. Eu am lupta mea… pe partea tehnica. M-am scapat intr-o zi si le-am spus unor parinti tineri ca de curand s-a dat o Ordonanta de Urgenta care ii obliga pe medicii care asista la nastere, sa le inmaneze proaspetilor parinti o Tableta… Pacat ca nu mi-au sesizat ironia…
ApreciazăApreciat de 1 persoană