Păpădia balerină

Păpădia balerină

papadia balerina

Sfios, se apropie de poarta dintre cele două lumi, inima îi stă în loc, privirea îi îngheață iar respirația parcă nu mai există. În fața lui, grațioasă, dansa pe vârfuri ca o balerină pricepută, sclipind în soarele blând, chiar ținându-se de mâna cu razele acestuia. Îl observă pe nimburuc, chiar îl privise cu drag în timp ce dormea. Nu mai văzuse o asemenea creatură. Baletul ei era acompaniat de frunzele care se alăturaseră într-un vals intim cu vântul.

Părul ei, roșu-negricios ca fructele dârmâzului, sclipea în mișcarea răsfirată a șuvițelor ce dansau perechi; ochii ei mari, căprui, erau vulcani romantici, ce erupeau în expresii dulci cărora cu greu le-ai rezista. Buzele ei frumos conturate erau așa de roșii de parcă ar fi fost pictate cu zmeură coaptă si suculentă. Mirosul lor zbura de jur-împrejurul ei.

Încă din primele momente remarcasem că balerina minunată avea înfățișarea unei păpădii regale, ce năștea ușor dorințe pure în ochii oricărui trecător. Purta o rochie albă, croită din petale de crin imperial, ce cădea pe ea în valuri abundente, înflorind înspre genunchi. În jurul taliei ei subțiri, era înăașurată într-un șnur creat din trei fire de stamină plină de polen. Ochii lui Qweentus se umeziseră de lacrimi, lacrimi ale fermecării, privind-o pe magnifica păpădioara.

Ușor amețită și cu chicoteli dragi deja, se oprește, îi zâmbește galeș și se apropie de nimburuc. Era ca o dragoste la prima vedere. Știi, spuse ea, te-am așteptat, să vii aici, să dansăm împreună, aruncându-și brațele subțiri pentru a-l apuca de umeri și a-l aduce aproape de ea. Avea mâinile subțirele, acoperite de strălucire, palmele erau drăgălașe și răcoroase cu degetele ca niște bobocei de nuferi, gata de a înflori. Ai vrea să știi cum mă numesc? Buzele se deschid, cuvintele încep să se formeze… toți îmi spun … și brusc îmi simt umărul scuturat. Era mama, venise să mergem să îl vizităm pe unchiul Florentin…

Toți îmi spun… toți îmi spun… toți îmi spun… O nefericire plăcută îi acoperea chipul băiețelului în timp ce mama îl trăgea de mână prin grădină, gândindu-se că nu a auzit ce îi șoptea păpădioara nimburucului…

(Din Povestea Nimburucului Gradinar – cap. 2)

Reclame

Despre Cosmisian

De ce scriu în metafore? Metafora este, ca definiţie, o peşteră ascunsă pe o insulă necunoscută, învăluită în mister. Cine ajunge acolo, chiar întâmplător, poate găsi obiecte neidentificate ale unei culturi despre care poate doar bănuieşte ceva. E oarecum dificil să „demetaforizezi” scrisul, astfel că, îţi rămâne iluzia înţelegerii şi satisfacţia ei. Cine sunt eu? Sunt eu, un vinovat al metaforitei, o boală de cuvânt ce mi-a adus adesea alin căutării de expresie, Şi poate ţie confuzie. Metafora produce confuzie! Confuzia elaborează înţelesuri şi astfel fiecare înţelege ce vrea. Cine sunt eu? Sunt eu, un meşter al cuvintelor mele. Nu mi-e dificil să le găsesc, am o abundenţă pe care uneori trebuie doar să o rescriu. Nu aş spune că metafora este calea cea mai scurtă înspre semantica sufletului meu, ci doar înfrumuseţarea drumului. Astăzi sunt nebun. Voi pune o imagine cu mine, mai exact cu mintea mea.
Acest articol a fost publicat în POVESTI CU PAPADII. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.